Am pierdut starea de flow

Am pierdut starea de flow. Flow-ul, așa cum l-a descris Csikszentmihalyi, cere o imersiune neîntreruptă și se sprijină pe sentimentul că tu ești autorul.

Mihaly Csikszentmihalyi a descris flow-ul ca pe starea în care atenția și acțiunea se contopesc. Timpul pare să dispară. Cercetările de după el numesc trei condiții: obiective clare, feedback imediat și un echilibru între dificultatea sarcinii și abilități. Printre trăsăturile stării se numără contopirea acțiunii cu conștiința și un sentiment de control. „Autorul” nu apare în lista lui. Cel mai aproape e sentimentul de control, pe care psihologii îl studiază în laborator sub numele de sentiment de agentivitate.

§Așteptarea

1. Imersiunea neîntreruptă dispare complet când aștepți ca LLM-urile/agenții să-și termine treaba. Oamenii încearcă trucuri, de pildă mai multe sesiuni în paralel, dar satisfacția e mică.

Primul care cade e feedbackul imediat. Scrii o linie de cod și compilează sau nu. Ciclul e scurt, așa că nu ieși din ce faci. Cu un agent, scrii instrucțiunea și aștepți. Treizeci de secunde, câteva minute, uneori douăzeci pentru o sarcină mai mare. Fiecare așteptare e o tentație să fugi în e-mail sau în alt tab. Când revii, trebuie să-ți readuci problema în minte înainte să poți judeca rezultatul. Sesiunile paralele umplu golurile. Cât timp un agent lucrează, îl coordonezi pe altul. O sarcină care cerea concentrare devine un du-te-vino între verificări scurte.

§Al cui e gândul?

2. Cu sentimentul că ești autorul, lucrurile sunt mai subtile. Promptul aduce o incertitudine permanentă: al cui e, de fapt, gândul? Când dai instrucțiuni, devii doar cauza unei cauze. Sentimentul de competență și autoeficacitatea depind de legătura directă, de la cauză la efect, dintre tine și rezultat.

Când dai instrucțiuni, devii doar cauza unei cauze.

Distanța asta se poate măsura. Când oamenii acționează din proprie voință, intervalul dintre acțiune și rezultat li se pare mai scurt decât este. Patrick Haggard și colegii săi au descris fenomenul prima dată în 2002, sub numele de „intentional binding”. În 2016, Emilie Caspar și colegii ei i-au pus pe participanți să apese o tastă la ordinul unui experimentator. La ei, efectul a fost mai slab. Răspunsurile creierului semănau mai degrabă cu o mișcare pasivă decât cu o acțiune voită. În 2026, Edwards și Obhi au testat instrucțiuni primite de la un chatbot pe ecran. Efectul a fost cel mai puternic atunci când oamenii au ales liber și semnificativ mai slab când chatbotul le-a dictat acțiunea. Sunt sarcini simple de laborator, nu muncă cu agenți. Totuși, arată în aceeași direcție.

Autoeficacitatea, adică încrederea că poți duce un lucru la capăt, e un concept al lui Albert Bandura. El a susținut că reușitele proprii sunt sursa ei cea mai puternică, pentru că sunt dovada cea mai directă. Un pull request scris de un agent și aprobat de tine este și el o dovadă. Doar că e cu un pas mai departe de tine.

Mă tot gândesc la asta de câteva săptămâni și încă n-am găsit un răspuns. Tu ce părere ai?